Vox populi, vox Dei? | OPINIE

Trecut-au, iată, primele alegeri din acest an politic de foc. Cu scandalurile aferente și surprizele sporadice, cu dezamăgirile inevitabile și miturile rostogolite pentru incă patru ani. Dacă m-am felicitat zilele trecute că nu am spus nimănui nici pe cine să voteze, nici pe cine să nu voteze, nu simt neapărat că merit vreo felicitare că nu am reușit să mă conving nici măcar pe mine însumi să votez pe cineva.

Tuturor ni se pare că avem acum dreptul să descifrăm semnificațiile voinței poporului, să denunțăm jocurile de culise, să râdem de ridicolul de pe ecrane. Dacă intri pe Facebook, poți ajunge chiar la impresia că ai o datorie de a-ți da cu părerea, de a pune oamenii la punct, de a denunța gândirea clar eronată a altora. Opinii avem cu toții și niciodată nu a fost mai ușor să ni le facem cunoscute.

Mi se pare, însă, de la o vreme, că e tot mai dificil să spui ceva fără să greșești. Nu știu dacă m-a cuprins pe mine vreo înțelepciune – care mi-a lipsit în prea multe momente în viață – și am învățat să-mi țin gura (în mod total necaracteristic pentru un jurnalist), sau e doar lene și resemnare în fața spectacolului uman din ce în ce tot mai haotic. E imposibil să deții toate informațiile, deci e foarte puțin probabil să formulezi o judecată de valoare, pe bază de intuiție, fără să greșești. La fel de adevărat este că, în ritmul acesta, lumea riscă să devină un loc al „curajoșilor” fără scrupule.

Începusem să scriu aceste rânduri cu intenția de a face unele scurte comentarii despre evenimentele notabile (nu neapărat în sens pozitiv) ale acestor alegeri. Despre minunata diasporă care a votat masiv cu SOS, despre performanța unui Ștefănuță care este de fapt exponentul unor idologii toxice, despre ironia sorții în cazul victimizării lui Clotilde Armand, despre felul în care oameni inteligenți se lasă păcăliți de baronii „buni” din unele județe și diverse alte impresii.

Am reușit însă să mă conving de propriul scepticism, să-mi plantez îndoiala în luciditatea și coerența mea logică. În plus, nici să te lungești în texte publicate pe internet, în era atenției limitate de tip TikTok, nu mai e o afacere.

Cert este că democrația, cu neajunsurile ei, rămâne un spectacol necesar. Cât despre zicala latinească „Vox populi, vox Dei” (Vocea poporului este vocea lui Dumnezeu, tr), ar fi bine să-i acorăm utilizări limitate. Sau să ne amintim întreaga frază scrisă de Alcuin din York: „Nec audiendi qui solent dicere, Vox populi, vox Dei, quum tumultuositas vulgi semper insaniae proxima sit” („Nu trebuie ascultați cei care obișnuiesc să spună ‘Vocea poporului este vocea lui Dumnezeu’, căci frenezia mulțimii este întotdeauna aproape de nebunie”, tr).

Departe de îndemnul de a ne face un „chip cioplit” din voința populară, Alcuin exprima o critică față de ideea că opinia majoritară este întotdeauna corectă sau divin inspirată. Mulțimea, prin natura sa, poate fi impulsivă și ușor de influențat, iar deciziile luate sub influența mulțimii pot fi irationale sau chiar periculoase. Adusă la zi, sintagma pare mai degrabă să avertizeze asupra pericolelor democrației directe și să sublinieze necesitatea unui leadership informat și echilibrat, capabil să ia decizii raționale chiar și în fața presiunii populare.